Lupta pentru putere şi fericirea ta

               Una din cauzele nefericirii noastre este o continuă luptă pentru putere. Care îşi are originea din nevoia fiecăruia de atenţie, de iubire. Toţi vrem să fim apreciaţi, să ni se recunoscă meritele, şi da, ne dorim mult să fim iubiţi. Iar dacă simţim că acest lucru lasă de dorit, luptăm cu disperare. Cu toate mijloacele, metodele şi resursele noastre. Iar motorul războiului este tocmai miza lui.

            Şi cu cine luptăm? Luptăm cu partenerul de cuplu, cu copiii, cu părinţii... În primul rând cu propria familie. Ne sunt cei mai apropiaţi, şi faţă de ei avem cele mai mici reţineri. Deci ne putem desfăşura forţele în toată splendoarea lor. Apoi cu colegii, prietenii, vecinii, cunoscuţii... dar şi cu necunoscuţii din jurul nostru, din trafic....

            Simplul fapt că nu primim suficientă atenţie este deja motiv de conflict. Încă din prima zi după naştere! Iar plânsetul bebeluşului este un semnal, un mod de a lupta al unei fiinţe plăpânde. Primesc atenţie maximă, sau fac scandal?

            Trec primii zece ani, şi obiceiul rămâne neschimbat. Care părinte ştie cum să gestioneze lupta pentru putere? Prea puţini. Cei mai mulţi intră în ea, şi fac uz de forţa lor fizică, de vocea lor puternică, de strigăte, ameninţări, abuzând literalmente copilul. Care suferă. Şi mai grav, preia tiparul. Îl ia de bun, îl consideră valabil, şi îl va folosi la rândul lui în propria familie. Ca fiind normalitate. Singura „normalitate” deprinsă de el în cei şapte ani de acasă.

            La fel stă treaba uneori şi când „copilul” are deja 20-30-40 de ani! Părintele îi reaminteşte mereu ce (consideră el că) TREBUIE să facă, cum să trăiască, ce să facă în relaţia de cuplu, cum să-şi gestioneze căsnicia, şi ce decizii să ia. Pentru că tradiţia spune clar, cei bătrâni au primul cuvânt într-o familie. Tradiţie învechită, şi valabilă azi doar în ţările subdezvoltate. (Probabil de aceea e aşa des întâlnită mentalitatea asta şi în România).

            La fel, în relaţia de cuplu, dorinţa de a impune partenerului deciziile proprii este extrem de des întâlnită. Ar fi dificil ca fiecare alegere să fie luată în comun, însă deseori unul din parteneri ia decizii importante fără să discute în prealabil cu celălalt, sau se opune agresiv deciziilor supuse în dezbatere de către „jumătatea” lui. Iar din managementul firmei învăţăm că decizia luată în comun necesită angajament, reguli clare şi ceva antrenament prealabil. Dar şi mult autocontrol şi maturitate emoţională.

            Şi la serviciu, atât la firmele private, cât şi în instituţiile de stat, puterea este exercitată adesea abuziv. Cu cât persoana investită cu o funcţie este mai dezechilibrată, mai nevrotică, mai agresivă, cu atât lupta pentru putere va lua forme mai acute. Dacă spatele politic a devenit regulă, este tocmai pentru că factorul „competenţă” lipseşte la persoanele imature, şi are nevoie de un surogat, de un artificiu, pentru a compensa această tulburare de personalitate.

            De fapt, este nevoia de CONTROL, lipsa de respect pentru cei din jur, dorinţa de a domina, de a comanda, de a controla totul cu orice preţ. O trăsătură atât de des întâlnită la români, încât poate fi considerată ca făcând parte din subconştientul colectiv. Este generatoarea majorităţii confictelor, şi a stărilor de încordare, tensiune,  stres continuu. Combinată cu intoleranţa agresivă, cu orgoliul, cu trufia, lupta pentru putere atinge apogeul, şi duce la adevărate tragedii.

            Au de suferit ambele părţi, atât învinşii, cât şi învingătorii. Învinşii refuză adesea să mai participe la conflict, să mai lupte pentru putere, preferând să trăiască într-o continuă depresie şi descurajare, sau într-o oarecare blazare care le dă iluzia stabilităţii (măcar am unde locui, măcar am un venit...).

            Învingătorii? Ei au doar o satisfacţie de moment. Asemenea alcoolicului, care îşi potoleşte setea cu încă un pahar, şi încă unul, şi încă... Odată trecut momentul victoriei, care e ceva temporar, vor simţi din nou nevoia de a avansa, de a cuceri alte redute, de a umili alte persoane, de a domina continuu, şi nivelul lor de agresivitate creşte. Continuu, lent, şi neobservat, până la nivelul la care aceasta se întoarce împotriva... agresorului.

            Apar conflictele interioare, dizarmoniile, incapacitatea de decizie, ezitările, tensiunile continue, lipsa satisfacţiei, insomniile, nemulţumirile, şi dorinţa de a evada dintr-o situaţie asupra căreia se pierde controlul.

            Nevoia de a călători poate fi uneori simptom al acestei stări, mai degrabă decât dorinţa naturală de a vedea locuri noi. Agitaţia, nevoia de adrenalină, nerăbdarea, plictiseala sunt de fapt semnale. Undeva, ceva, te nemulţumeşte. Faci ceva care te deranjează (domini, controlezi, agresezi verbal sau fizic), dar ai devenit deja dependent de aceste comportamente, şi oprirea lor te-ar bulversa şi mai mult.

            Dependenţele sunt subtile. Rareori alcoolicul va recunoaşte că suferă de această dependenţă la început. La fel şi fumătorul, care afirmă că „aş putea să mă las oricând, dacă aş vrea”.

            La fel stau lucrurile şi cu nevoia de control, nevoia de a domina, şi implicarea ta într-o continuă luptă pentru putere. Trec neobservate. Sau le poţi observa cel mult... la alţii. Şi rareori la propria ta persoană. De unde şi ravagiile pe care le face la nivelul întregii societăţi. Cu consecinţe pe termen lung. Şi impact major asupra nivelului de iubire.

            Acum, la ]nceput de an, reamintiţi-vă de iubire, de pacea interioară, şi faceţi un mic exerciţiu. Renunţaţi la lupta pentru putere. În orice situaţie. Fără a permite însă altora să facă uz de ea.

            E dificil? E greu? De fapt e simplu. Dacă îţi doreşti asta cu adevărat, vei reuşi. Acum, sau ceva mai târziu. Dacă crezi că nu vei reuşi, sau ţi se pare prea greu, scrie-mi acum. Vom coopera ca să rezolvăm împreună dilema.