Omul şi transa urbană

                Omul din oraşele mari suferă de o formă interesantă de autoizolare hipnotică, numită şi „transă urbană”. Adică o focusare totală a atenţiei sale spre scopurile sale. În acelaşi timp, el reuşeşte să blocheze total orice alt stimul care l-ar putea deturna din drumul său. Un lucru necesar, deoarece bombardamentul informaţional este agresiv. Numărul de stimuli care năvălesc continuu asupra lui este enorm, mult mai mare decât poate prelucra orice creier uman.

                Şi atunci, omul urban se adaptează IGNORÂND avalanşele de informaţii care nu prezintă importanţă imediată! Devine robotic, mecanicist, sau mai degrabă dezumanizat! Pare a fi complet lipsit de suflet! Reuşeşte cu uşurinţă să ignore total un accident de circulaţie, un om căzut pe stradă, o persoană care are nevoie de ajutor, sau orice altă persoană din miile care roiesc în jurul lui!

                Mai mult, omul „mecanic” înaintează ferm spre scopurile sale, într-un ritm alert, mult mai grăbit decât de obicei. Fără ca măcar să realizeze propria transformare! Se loveşte de alţii, se înghesuie, dă din coate, şi înaintează spre destinaţia LUI. Gata să calce peste alţii, dacă situaţia o cere. Este complet izolat, singur în mijlocul mulţimii.

                Suntem echipaţi de la natură cu un mecanism extraordinar, prin care putem „citi” alte persoane. Le putem scana, dintr-o singură privire extrem de rapidă, expresia feţei, şi putem înţelege instantaneu sentimentele lor, starea lor de moment, emoţiile pe care le experimentează! La fel, putem să transmitem starea noastră la fel de rapid, printr-o simplă expresie a feţei. Acest mecanism adaptativ a jucat un rol foarte important de-a lungul evoluţiei speciei umane. Era de mare ajutor pentru a identifica extrem de rapid un potenţial agresor, sau de a transmite interlocutorului semnale prin care să îl liniştim, să-i sugerăm că suntem prietenoşi.

                Însă oraşul, aglomerarea urbană, necesită un mecanism complet diferit. Devine tot mai irelevant modul de a gândi al altora, şi necesitatea de a observa chiar tu persoanele din jurul tău devine echivalentă cu o corvoadă, având în vedere numărul enorm de mare dintr-o aglomeraţie. Iar riscul unor comportamente antisociale din partea semenilor noştri pare a fi tot mai scăzut, astfel că avem o reală nevoie să IGNORĂM prezenţa sau chiar existenţa lor. Ca să ne putem rezerva energia pentru alte activităţi.

                Transa urbană rezolvă, pe moment, problema surplusului de informaţie accesat. Dar preţul este mare. Tentativa noastră de a sări peste un mecanism subconştient vechi de sute de mii de ani are preţul ei. Creierul subconştient simte nevoia noastră socială de a sări, de a ocoli, de a scurtcircuita unele din sarcinile lui vitale, şi reacţionează SUBTIL. Trăgând un semnal de alarmă de alt tip. Nivelul hormonului de stres creşte artificial. Fapt care pe plan fizic se manifestă sub forma unei tensiuni mocnite, a unei încordări permanente. Ce transpare la suprafaţă sub forma unei „alergături”, a unui ritm infernal, a unei goane lipsite de raţiune.

                Fugim de noi înşine, de lumea din jur, de propria neputinţă. Am reuşit să ne producem un gol interior, o lipsă acută de sens, şi să o umplem cu surogate! Pe care le putem justifica raţional prin sintagma iraţională „TREBUIE NEAPĂRAT”. Trebuie să ajung repede, cu orice preţ, acolo, să fac aia, sau ailaltă, să cumpăr ceva, şi altceva... Aşa iau naştere izolarea, depresia, stresul cronic. Şi aşa se ivesc parcă de nicăieri temeri cumplite, frici iraţionale, şi unele impulsuri şi comportamente automate pe care nu avem idee cum să le mai controlăm. Care ne cresc riscul de a dezvolta dependenţe care ne subjugă total. Surogate ce ne ajută să fugom mai uşor de noi înşine, şi de propria frică.

                Ritmul se potoleşte, uneori, abia când am ajuns, obosiţi, la destinaţie în propriul refugiu, adică în propria locuinţă. Ieşim, treptat, din „transa urbană”, şi reuşim să realizăm că am exagerat. Fără să avem nici cea mai mică idee asupra cauzelor pentru care ne-am grăbit, am alergat bezmetici, şi ne-am întâlnit cu sute sau mii de oameni cărora nu le-am acordat nici cea mai mică atenţie.

                Ne-am revenit, am reintrat în normal, şi ne simţim în largul nostru într-o arie de confort în care oamenii din jur sunt puţini şi cunoscuţi. Stresul dispare treptat, se atenuează, până când necesitatea ne împinge la o nouă ieşire în jungla urbană. Pentru parcurgerea căruia nimeni nu ne-a explicat ce să facem ca să ne adaptăm. Greu te poţi adapta la o problemă a cărei existenţă doar o bănuieşti, şi pe care o consideri a fi normalitate. Deşi simptomele ei sunt vizibile, ignorăm complet cauzele ei, şi dăm vina, culmea, pe... civilizaţie.