Exerciţiu de sinceritate

            La întrebarea clasică: „Ce mai faci?” răspunzi automat „Bine!”, deşi în sufletul tău doar tu ştii ce furtună este. Însă interlocutorul vrea doar să fie politicos, şi e complet dezinteresat să ştie mai mult. A întrebat doar aşa, de politeţe, ca o formă de salut, şi tu ai răspuns la fel... Însă 93% din comunicare este NON-verbală, şi tonul vocii, accentul, intensitatea sunetelor şi mişcările te trădează instantaneu. Ce noroc însă că nimeni nu e curios să te privească sau să te asculte cu adevărat... Ar fi multe de descoperit.

            Iar acest obicei, vechi de milenii, de a ascunde suferinţele, deoarece alţii le pot interpreta ca fiind semne de slăbiciune... ei bine, e un mecanism de apărare. De ce trebuie să ştie alţii prin ce trec eu? E atât de simplu, şi poate chiar util să le afişez o mască falsă, şi să mint cât mai convingător că totul e bine. Atât de convingător, încât, la un moment dat, încep să cred chiar şi eu că minciuna mea e atât de reuşită, încât ar putea deveni realitate într-o bună zi. Nu am nimic de făcut, decât să aştept să câştig la loterie, şi totul va reveni la normal. Ba mai mult, pot să îmi imaginez că am şi câştigat deja, şi această mică şi nevinovată minciună, servită sub formă de SPERANŢĂ, e şi ea un mecanism propriu de apărare. Unul infantil, specific copiilor preşcolari, dar e mai mult decât nimic. Pe moment îmi foloseşte.

            Acum 25 de ani şi ceva, minciuna era ridicată la rangul de politică de stat, era obligatorie, şi unanim acceptată. Şi din belşug aplaudată. Vai de cei care refuzau să o accepte ca adevăr absolut! Aveam cea mai frumoasă şi bogată ţară din lume, cu cei mai viteji strămoşi, cu o istorie plină de învingători şi de victorii în aproape toate războaiele purtate, aveam cel mai serios partid (unic) şi cel mai înţelept conducător. Vai de cel care îndrăznea să conteste aceste adevăruri absolute.

            Azi, noua generaţie minte pe acelaşi ton. Deşi au fost scutiţi de ştiri despre recolte-record, depăşiri de plan la producţie şi alte minciuni de stat, tinerii au preluat adesea de la părinţi TIPARUL acesta COMPORTAMENTAL, de a ascunde gunoiul sub covor (indiferent de cantitate, sau intensitate de miros pestilenţial). Şi apoi de a nega categoric existenţa lui.

            Când spui că Ceauşescu a murit, şi partidul unic s-a desfiinţat, de fapt te faci că uiţi că tiparul implementat de ei, limbajul lor DE LEMN, sunt iar la modă. Minţim senin, de parcă aşa am fost dresaţi pe viaţă, şi uităm că de 25 de ani nimeni nu te mai obligă să faci asta, şi numărătorii de „aplaudaci” s-au reprofilat complet.

            Frica ne face să minţim, şi mai ales să NE autominţim. A ajuns să ne fie frică de propria noastră persoană, sau de propriile noastre slăbiciuni! Şi refugiul în minciună a devenit sport naţional. Sau a rămas aşa din vechiul regim.

            E suficient să studiezi puţin mintea umană, comportamentul non-verbal, şi expresiile feţei umane, ca să vezi în toată splendoarea lor ipocriziile de zi cu zi. Indivizi care se mint, şi te mint atât de transparent încât ai impresia că încă se află învechiul regim totalitar, când minciuna era obligaţie, şi adevărul te putea arunca la închisoare.

            Dar atunci minţeai fără efort, fără să vrei să ascunzi ceva, deoarece toţi ştiau asta, iar acum minţi din disperare, sperând că îţi vei ascunde adevăratele probleme, adevăratele frământări, adevărata faţă. De parcă i-ar mai păsa cuiva de ele...

            Iar minciunile tale, măştile tale sociale, devin una cu tine, încep să se insinueze în toată fiinţa ta, şi să facă parte din tine. Ca nişte şerpi uriaşi, tăcuţi, care te-au năpădit pe interior, şi pe care tu îi alimentezi cu propria ta energie. De care eşti tot mai secătuit, dar pe care o foloseşti în continuare ca să-i hrăneşti. Încă mai ai convingerea că ei îţi pot fi de folos, că locul lor e acolo, şi că ei te pot apăra de propriile tale temeri!

            Ajungi la un moment dat să nu mai ştii cine eşti, te ascunzi în spatele profesiei, funcţiei, jobului tău, a pretinsei stabilităţi a venitului tău, şi te declari mulţumit de viaţa ta, doar pentru că alţii o duc, financiar vorbind, mult mai rău. Fericirea TA, echilibrul TĂU sufletesc, şi alte sentimente sau senzaţii autentice nici nu mai contează.

            Şi da, primeşti înapoi de la ceilalţi din jurul tău exact ceea ce tu atragi, doar minciuni identice cu cele pe care le lansezi. Pentru că de fapt te minţi pe tine.

            Iar dacă alegi sinceritatea? Viaţa ta se schimbă radical, şi realizezi cât de mult timp te-ai minţit, şi cât ai pierdut din cauza asta. Însă prea puţini au curajul să o facă. Şi când o fac, o fac doar cu ajutorul unui life coach, pentru că măştile le sunt deja lipite de piele, şi smulgerea lor e prea dureroasă dacă e făcută aşa, de unul singur. Însă în final merită. Devii altă persoană. Şi te detaşezi treptat de lumea în care te-ai cufundat până acum. Cea a „reptilienilor”, care îşi folosesc propria lor energie vitală doar pentru a hrăni şerpii lor virtuali din interior.