Cel mai mincinos om din lume

             Este cel care se minte în primul rând pe sine. Pe el însuşi. Fără să clipească, fără nici o ezitare. În ciuda evidenţelor clare, şi a adevărului vizibil cu ochiul liber. El poartă o masă socială în care ajunge să creadă chiar el însuşi. O mască de protecţie, menită să-i ascundă presupusele defecte, mai ales atunci când se uită în oglindă. Şi da, se uită în oglindă doar după ce îşi aplică masca, şi se încăpăţânează să creadă că masca e reală, că deja face parte din fiinţa lui, şi că îl va proteja pe veci de privirile celor care i-ar putea vedea adevărata faţă.

            Şi da, masca se lipeşte bine, arată bine, şi face impresie la prima privire, dacă e superficială. Din păcate, preţul e mare. Pe lângă costurile de întreţinere a ei, e şi timpul pierdut. Masca trebuie ţinută lipită de faţă în permanenţă, şi verificată de 5 ori pe minut, să nu se dezlipească. Pentru a nu arăta ce e sub ea. Apoi, trebuie adaptată rapid la interlocutor, modificată în funcţie de acesta. Şi memorată fiecare poziţie a ei, fiecare mod, pentru fiecare persoană cu care stai de vorbă.

            Mai mult, masca se lipeşte de piele, o irită, o arde, şi provoacă dureri interioare. Dar arta cere sacrificii. A fi actor 16 ore pe zi, şi asta în fiecare zi, inclusiv în week-end, şi în concedii, şi de sărbători, e totuşi un efort. Mai ales că nu eşti plătit pentru asta, e o chestie voluntară, o faci aşa, de amorul artei, ca SĂ NU VADĂ LUMEA, şi CA SĂ NU ZICĂ LUMEA că...

            Oare merită efortul? Doar dacă ai ceva de ascuns. De ascuns faţă de cine? Faţă de alţii? Sau faţă de propria ta persoană? A, da, pentru a te ascunde de tine însuţi merită orice efort. (De parcă nu ţi-ai mai fi văzut faţa, şi parcă nu ştii exact cum arată ea în realitate!) Dar pentru a te ascunde de cei din jur, pentru a impresiona nişte persoane care nu prea contează pentru tine, doar pentru a da bine... oare efortul nu e prea mare?

            Da, ştiu, ai trăit, tu sau măcar părinţi tăi, într-un sistem totalitar în care a spune adevărul era echivalent cu închisoarea, sau măcar cu eticheta de nebun. Pentru că numai un nebun avea curajul, atunci, să-şi dea masca jos în faţa regimului totalitar. Toţi aplaudau, mergea la şedinţe, la defilări, şi lăudau obsesiv regimul. Îl aplaudau unanimitate. Minţind de faţadă în primul rând propria persoană. Şi tu ai fost dresat de mic, de la cea mai fragedă vârstă, să minţi, sau să ascunzi adevărul. Era singurul mod de a supravieţui atunci.

            Acum, tiparul comportamental din trecut te urmăreşte. Vocea părinţilor tăi este încă prezentă în mintea ta, chiar dacă unii din ei nu mai sunt. Când ei îţi spuneau atunci să taci, să nu vorbeşti, să nu ieşi în evidenţă, să nu te faci remarcat, aveau dreptate. Era un mecanism adaptativ. În care egalizarea forţată era regulă de bază. Însă acele timpuri au trecut, iar tu ai rămas cu tăcerea, cu frica, cu ezitarea, cu ideea de a sta în banca ta, de a trece neobservat, de a-ţi vedea de treabă, ca să nu deranjezi sistemul.

            Azi, tiparul „adaptativ” DE ATUNCI a devenit complet dezadaptativ. Limitativ. Şi disfuncţional. Ceva vital la vremea respectivă devine o povară acum. E ca şi cum victima unui naufragiu, la 25 de ani după incident, umblă pe stradă îmbrăcat permanent în vestă de salvare, cu colacul de salvamar în spate, şi cu rucsacul de supravieţuire plin, bine aprovizionat cu mâncare, deşi acum locuieşte într-un oraş mare, pe un deal, într-o zonă deşertică, unde nici măcar nu prea plouă.

            Ar fi timpul să ne adaptăm la noile realităţi, să deschidem ochii, şi să descoperim că tăcerea, care era atunci de aur, azi a devenit ezitare, nehotărâre, mediocritate. Şi te transformă în victimă, obligată să porţi poveri care nu-ţi aparţin şi care nu îţi mai sunt de nici un folos.