Există închisorile invizibile?

                Există închisorile invizibile? Aşa pretinde titlul unei cărţi, scrisă de psihologul Adrian Nuţă, şi existenţa închisorilor invizibile este deconspirată în lucrare. Pe parcurs, descoperi câte autolimitări are mintea umană, câte prejudecţi, concepţii eronate, credinţe false porţi în suflet care te fac disfuncţional. Nici nu mai trebuie să fii nebun, ajunge să fii normal, sănătos, dar să ai câteva idei false, şi adânc băgate în cap, şi deja eşti varză.

                Nişte credinţe absurde, preluate în copilărie de la familie, societate, şi de la cei din jur, te pot menţine într-o zonă ciudată, limitativă a vieţii tale. Ani de zile te lupţi cu morile de vânt, acumulezi diplome universitare, masterate sau doctorate, prinzi posturi bune la firme mari, şi în final constaţi că nu ai avansat deloc. Ba dimotrivă, te-ai afundat şi mai mult în propria ta neputinţă.

                Mai grav este că devii uneori disonant, cunoaşterea de care deja dispui îţi devine busolă, şi o urmezi cu îndârjire, indiferent de semnalele clare pe care le primeşti din mediu, şi care îţi indică tot mai clar că ai luat-o pe o cale greşită.

                Într-o zi, apar semnale puternice, probleme fizice, somatice, insomnii, tensiuni, temeri, boli sau dureri, care îţi indică tot mai clar că urmezi o cale greşită. Te poţi încăpăţâna să persişti, sau poţi alege să te opreşti, pentru a schimba direcţia. În ciuda faptului că erai convins că mergi într-o direcţie bună, că orele suplimentare de la muncă sunt destinate să te îmbogăţească, nu să te îmbolnăvească, şi că munca pentru alţii e ceva care trebuie făcut, indiferent de condiţii sau dezavantaje.

                Convingerile de genul TREBUIE sunt cele care ne menţin prizonieri în propriile închisori. Sau afirmaţiile generalizante, gen TOATĂ LUMEA face la fel, iar eu doar mă conformez, convins că altfel decât fac TOŢI nu e posibil. Extremismele, afirmaţii cum că ÎNTOTDEAUNA, NICIODATĂ, TOATĂ LUMEA, sau NIMENI, nu prea par a avea o bază în realitate, dar sunt larg răspândite.

                Sentimentele negative, precum temerile, ruşinea sau vinovăţia sunt iar poveri inutile, pe care le ducem cu noi din copilărie, când adulţii le foloseau pentru a ne domoli setea de cunoaştere, şi pentru a ne disciplina forţat. Acum, ele sunt poveri pe care le purtăm, şi pe care le considerăm a fi bun simţ, politeţe şi bună creştere. Şi care ne creează dificultăţi, blocaje mentale şi obstacole invizibile, pe care noi le punem în calea obiectivelor pe care uităm sau ezităm să le mai urmăm!

                Uneori, cu sprijin extern, deschidem ochii, vedem obstacolele, şi mai ales locul şi momentul în care acestea au fost create. Pe de o parte, ne vine să râdem, descoperind că sunt ziduri autocreate, dar pe de alta ne vine să plângem, şi chiar o facem, descoperind cât de mult ne limităm noi înşine propriul potenţial, şi ce progrese am fi putut face până acum dacă observam obstacolele în timp util...