De ce plângem la psiholog?

               Ca să nu râdem la... psihiatru, spune zicala populară. Însă frica de a destăinui traume din trecut, de a scoate la lumină poveri de lungă vreme REPRIMATE, de a vărsa câteva lacrimi temporare, te sperie uneori.

                Să ne imaginăm următoarea poveste: Eşti în curte, coseşti gazonul, şi bitbull-ul vecinilor sare gardul şi se repede la tine. Nu ai de ales, te aperi cu coasa mecanică, şi ucizi, mai mult sau mai puţin întâmplător, fiara dezlănţuită asupra ta. Eşti salvat pe moment, dar cadavrul câinelui e acolo, în curtea ta. Vecinul e un avocat faimos, şi mai mult ca sigur va obţine arestarea ta pentru cruzime faţă de animale, sau te va pune la despăgubiri de sute de mii de euro, demonstrând prin diverse tertipuri avocăţeşti că ai pătruns tu pe proprietatea lui. Primul impuls este să iei cadavrul câinelui şi să îl doseşti în pivniţă. Faci asta aproape automat, şi apoi uiţi toată povestea. Abia peste vreo lună-două, când mirosul cadavrului devine greu de suportat, şi vine vara cu călduri mari, începi să înţelegi că ai de terminat acţiunea. Dar amâni la nesfârşit asta, de groază, de ruşine, de frică. Preferi să suporţi mirosul, spre disperarea familiei, musafirilor şi chiar a vecinilor, care bănuiesc ceva. Ba chiar ţi-o spun în faţă.

                Mecanismul e interesant, o traumă suferită la un moment dat este IZOLATĂ, reprimată, uitată într-un mod artificial, dosită cumva în subteranele întunecoase ale creierului. E un mijloc de protecţie bun pe termen scurt, chiar dacă pe termen lung gunoiul ascuns sub preş se împute, şi duhoarea devine de nesuportat. Însă izolarea traumei prea intense şi prea greu de cărat în spate este sistemul prin care organismul nostru înţelege să rezolve problema urgent, şi pe termen scurt. Avem, pentru moment, senzaţia că s-a uitat totul, şi că lucrurile au reintrat în normal. E o fază de NEGARE, de contestare a incidentului traumatic, de uitare artificial provocată prin izolarea poverii şi ascunderea ei. Un moment de RESPIRO extrem de important pentru a ne aduna forţele, a ne regăsi, a ne mobiliza.

                Doar în timpul somnului, în vis, ceea ce am reprimat tinde să fie accesat, prelucrat, şi reamintit. Uneori sub formă de coşmar. Menit să ne atragă atenţia că ea există, şi că vine o vreme în care mirosul devine insuportabil, şi că va fi momentul să facem curăţenie şi în subterane. Ne reamintim astfel de această îndatorire, şi uneori ACCEPTĂM că ar fi inutil să sărim peste datorie.

                Este bine să fie aşa, e bine să reuşim să izolăm trauma prea puternică, şi să o lăsăm acolo o vreme. Luni de zile, sau chiar şi câţiva ani. Timp în care coşmarurile din somn reglează întrucâtva problema, ne determină să ieşim din NEGARE, ne fac să o ACCEPTĂM, şi ne PREGĂTESC pentru momentul cheie, în care vom ACŢIONA PRACTIC asupra ei. Faza de pregătire poate dura mult, deoarece ne lipseşte curajul de a ACCEPTA de la început faza de victimă fără putere, şi atunci ne ascundem în propria noastră neputinţă, experimentând deodată o largă gamă de negativism, ruşine, vinovăţie şi frică.

                Dar vine vremea când simţi că nu mai poţi suporta, şi că eşti determinat, hotărât ferm să treci la acţiune, la curăţenie generală. E o fază relativ scurtă, comparativ cu suferinţa îndelungată pe care o tooot rumegi de ani de zile. Intri în beci şi faci curăţenie generală. Chiar dacă vor curge nişte lacrimi, e un proces necesar pentru sănătatea ta fizică şi mai ales mentală.

                Şi da, îţi iei şi un ajutor în acest scop, cineva care nu poate face treaba în locul tău, dar care supraveghează, discret, dar ferm, ca tu să ACŢIONEZI. Care te încurajează, te sprijină, e alături de tine, şi când ai dificultăţi, te ajută să-ţi redescoperi resursele latente, şi să îţi pui în PRACTICĂ scopurile atent planificate! Îi ceri ajutorul atunci când CONSIDERI TU că a avenit momentul pentru acţiune.

                Acesta e procesul, şi trecem cu toţii prin el, de mai multe ori în cursul unei vieţi. Uneori singuri, alteori asistaţi. Uneori mai devreme, alteori mai târziu, sau niciodată. Fiecare este liber să ALEAGĂ momentul care crede el că i se potriveşte.

                Ca o paranteză, la tragedia de la #COLECTIV, unii voluntari au ales ei să nu respecte DECIZIA victimelor de a ALEGE CHIAR ELE când şi cum să facă ordine în propriile vieţi. Iar deciziile pripite duc adesea la agravarea dezechilibrelor deja existente. Mitul conform căruia psihologul poate ajuta pe oricine, şi mai ales ORICÂND, în oricare moment de după traumă, a fost deja demontat de mai multe studii ştiinţifice şi mai ales de realitatea crudă.