Despre autosabotare

                Autosabotările sunt pe val în România, şi mai mult de o TREIME din români şi-au activat deja programul mental de autodistrugere. Chiar dacă foarte puţini dintre sinucigaşii potenţiali trec la fapte în mod concret, mulţi deja s-au gândit să o facă, sau sunt într-o stare în care pot accesa rapid acest program mental nedorit. Gena autosabotării pare să fie foarte larg răspândită, şi are nevoie doar de un impuls pentru a fi activată de către o persoană. Apoi urmează un lung şir de acţiuni prin care respectiva persoană rulează acele comportamente disfuncţionale care îi fac rău, care îi deteriorează sănătatea, care o pot pune în situaţii periculoase. E suficient să conduci cu viteză excesivă, şi deja există un indiciu că undeva, cineva, îţi vrea răul. Că instinctul tău de autoconservare este deficitar. Nevoia excesivă de risc, de a forţa limitele, de a te expune în situaţii limită care îţi pun viaţa în pericol, indică existenţa unui program mental de acest gen. Practicarea sporturilor extreme, a celor extrem de riscante, cu mari şanse de accident, sunt alte indicii.

                Însă indiciul cel mai clar al comportamentului autosabotant este existenţa unor FRICI, şi nevoia de a le gestiona prin comportamente disfuncţionale sau riscante. Care devin încet, dar sigur, DEPENDENŢE. Multă lume fumează sau consumă alcool, însă unii o fac ocazional, pentru a socializa, în timp ce alţii o fac impulsiv, necontrolat, ca pe o nevoie vitală, imposibil de evitat. Această a doua categorie foloseşte dependenţele pe post de medicament, de atenuator al anxietăţii ascunse şi mai ales nerecunoscute.

                Sigur că fumatul sau consumul regulat şi excesiv de alcool sunt doar cele mai cunoscute metode de sinucidere lentă, şi de dependenţă, însă există o gamă mult mai largă de comportamente dependente, majoritatea apărând ca fiind excese nevinovate. Dependenţe de mâncare, de dulciuri, de sport, de pariuri sau jocuri, de un hobby obişnuit sau chiar şi de muncă!!! În timp ce alcoolicul, de exemplu, este dezagreat de societate, „workahoolicul” (dependentul de muncă) este apreciat atât de cel pentru care lucrează, cât şi de restul lumii: Uite cum se sacrifică el muncind în 2 locuri, aduce bani pentru familie!

                De fapt, dependentul nu doar munceşte prea mult, nu doar face sport în exces, nu doar mănâncă în exces, ci mai ales FUGE. Fuge continuu de o realitate incomodă, de programul de autodistrugere activat, de frica acestuia şi de teama deconspirării lui. Ascunde faţă de el însuşi derularea autosabotării, pe care oarecum o simte, însă nu vrea să o accepte. Şi nici să poarte discuţii pe această temă nu acceptă sub nici un motiv!

                Şi da, e greu de acceptat că tu ai un comportament autodistructiv, şi că tu rulezi acel program mental subconştient care te duce pe un drum nedorit. Însă nu te mai poţi opri. Cum să mă opresc, când eu ASCUND asta, şi nu o recunosc nici măcar în faţa propriei mele conştiinţe, în dialogul meu interior?

                Iar pentru a rezolva o problemă în mod real şi eficient, primul pas este recunoaşterea şi acceptarea ei. Abia apoi urmează reprogramarea tiparelor mentale autosabotante, adică munca ta interioară, dezamorsarea bombei cu efect întârziat care te distruge din interior. Iar aceată muncă de „reprogramare” presupune un ghid, un specialist, un expert care înţelege bine aceste mecanisme, şi care ştie ce metode şi tehnici personalizate ţi se potrivesc ţie pentru a lucra tu asupra ta!

                Uneori, te poţi linişti temporar cu ajutorul unui amic, care te va asculta şi te va linişti pe moment, sau a unui psiholog mai puţin experimentat, însă dacă programul tău mental rămâne activ, comportamentele autosabotante vor fi reluate ulterior, cu o intensitate din ce în ce mai mare. Aşa cum nici pastila de Algocalmin nu rezolvă durerea de măsea, ci doar o amorţeşte temporar!

                Norocul tău e că probabil tu nu ai un astfel de program în derulare. Sau cel puţin nu eşti acum prea conştient de el. Prin urmare POATE CĂ nu ai de ce să îţi faci griji prea mari. Când îl vei avea şi va fi activ, vei simţi asta sub formă de disconfort, tensiune, încordare, nemulţumire, frustrare, mânie, furie şi mai ales temeri. Adică FRICĂ. Orice frică, fie ea şi mai nesemnificativă, indică existenţa acestor viruşi mentali, programe mentale de acest gen.

                Şi cam toţi le avem. Fără excepţie. Şi sunt multe, nu doar unul! Diferă doar intensitatea lor, şi catalizatorii care le declanşează şi stimulii care le activează. Dacă INTENSITATEA stimulilor respectivi nu e prea mare, programele mentale respective sunt sub control în cea mai mare parte a timpului, sunt în stare latentă, sunt adormite. Ca o bombă cu ceas, gata de explozie, dar cu un cronometru al cărui declanşator încă nu a fost pornit. O vibraţie intensă, o mişcare greşită, un gest, o vorbă nepotrivită, care acţionează asemenea unei parole, şi butonul roşu se declanşează, timpul începe să se scurgă, şi cifrele acelea roşii ale cronometrului încep să se deruleze, lent, dar sigur.

                A ascunde aceste realităţi nu foloseşte nimănui, iar a le recunoaşte uneori e primul pas spre rezolvarea cauzelor lor profunde.