Iluzia L!BERTĂŢ!!

          E tot ce avem nevoie pentru a ne lăsa duşi de nas! De o închisoare cu gratii invizibile, care ne limitează libertatea, dar pe care nu le putem observa.

            Dreptul de a ieşi în stradă, de a urla, de a afişa lozinci şi de a scoate la iveală nemulţumiri legate de propriile noastre vieţi este cea mai bună dovadă că iluziile ne sunt necesare! Ieşim, strigăm, promovăm meritocraţie, desfiinţăm corupţia şi înjurăm birocraţia, şi pe moment gustăm din sentimentul PUTERII. Noi putem să-i schimbăm, să-i dăm jos, să-i pedepsim! Suntem o forţă! Uite, şi-au dat demisia vreo doi, mâine pică încă unul, totul datorită nouă!

            Da, e obositor să stai în piaţă, să strigi la lună, şi să nu te asculte nimeni, dar apoi te simţi împlinit când manipulatorii de la televizor îţi gâdilă orgoliul: Uite, oamenii îşi cer drepturile, şi sunt ascultaţi! Mesajul preşedintelui, al patriarhului, şi al altor reprezentanţi ai sistemului este de acord cu protestul nostru, ne validează (măcar aparent) acţiunile îndreptate, culmea, chiar împotriva lor, şi începem să avem speranţe. Ne creem ILUZII DEŞARTE, şi pe moment suntem vrabia care se crede vultur pentru o zi, şi trăim la maximum momentul. Suntem liberi, şi puşi pe harţă...

            Apoi, odată ce scopul manipulatorilor s-a împlinit - schimbare de om la ciolan, simpatie publică, distragere atenţie de la mânării şi ilegalităţi - lucrurile reintră în normal, majoritatea celor care ieşeau în stradă sunt trimişi acasă, speriaţi ca de bombe de o amendă simbolică, şi puţinii „golani” care mai rămân printre provocatorii profesionişti sunt dispersaţi în câteva minute de jandarmii care execută doar ordine.

            Iluzia puterii dispare, dar între timp apar alte iluzii sau momente cheie – vacanţe, măriri de salariu sau un alt iepure politic scos din joben pe post de Albă-ca-zăpada - şi lumea se calmează, fericită că iar a fost băgată în seamă de către potentaţii zilei.

            Totul e un Matrix, din care refuzăm să ieşim, pentru că ne-am obişnuit cu el, şi chiar ne simţim bine, captivi într-un etern sindrom Stockholm, înţeles în mod greşit ca fiind pentru noi „modelul suedez”.