Lipsa de sens sau orientarea spre scop?

                   Obiectivele clare, planificate, puse pe hârtie, şi analizate temeinic, ajustate din când în când, discutate şi îmbunătăţite din mers, sunt o ţintă pentru cel care le are. Aşa suntem făcuţi, să fim capabili să ne concentrăm pe obiective aparent dificil de atins, şi să progresăm treptat spre realizarea lor.

                Problema cea mai mare apare atunci când nu reuşim să găsim calea spre PROPRIILE obiective, şi atunci umplem nevoia de scop cu preocuparea excesivă pentru atingerea obiectivelor ALTORA. Devenim devotaţi acestora, şi ne sacrificăm pentru ele cu aceeaşi determinare ca şi cum ele ar fi obiectivele noastre. Şi da, e altruism curat să te sacrifici pentru altul, şi să faci tot posibilul să ajuţi pe cineva să-şi atingă scopurile proprii şi personale. Însă dezamăgirea e cruntă când ai aşteptări, vrei să fii recunoscut, apreciat, recompensat pe măsură. Iar faptul că ai făcut mari sacrificii duce întotdeauna la mari aşteptări. Eforturile tale se cer a fi, în viziunea ta, recompensate pe măsură, şi rareori aceste aşteptări îţi vor fi împlinite. Ce recompense pot oare contrabalansa sacrificiile?

                Uneori, sacrifici doar timpul. Forţa ta de muncă. Energia ta. Alteori, mergi mai departe, şi trece de la tine şi o bună parte din timpul liber de care dispui! Deseori, energia ta e consumată complet, până la epuizare! Iar de aici până la sacrificarea sănătăţii tale nu mai e decât un pas! Şi astea toate pentru ce? Dacă sunt pentru interesele ALTORA, regretele nu întârzie să apară! Mai devreme sau mai târziu, vei realiza că planurile, idealurile, visele, scopurile, nu erau ale TALE! Doar că tu, dintr-un altruism greşit înţeles, le-ai preluat în totalitate, şi ţi le-ai însuşit ca adevăruri absolute. Ai luptat pentru ele cu dinţii, le-ai atins pas cu pas, iar recompensa este în exclusivitate a altcuiva! Care nici măcar nu pare a fi recunoscător pentru asta!

                Cădem cam toţi în capcana aceasta, încă din fragedă copilărie. Deoarece e înălţător să ai un scop, şi deprimant să nu ai nici unul. Şi atunci eşti tentat să preiei, cu prioritate, oricare alt obiectiv, indiferent CUI aparţine acesta. Şi luptând pentru atingerea lui, descoperi că eşti util la ceva, şi că viaţa ta are, în sfârşit, un sens!

                Încă din fragedă copilărie, eşti OBLIGAT să mergi la grădiniţă. Să te trezeşti devreme, mult prea devreme, pentru a te obişnui cu o datorie, de a merge zilnic, mai târziu, la serviciu. Apoi vine şcoala, care te învaţă că scopul tău e să înveţi bine, să nu faci greşeli, şi să devii cât mai bun, pentru a putea primi un job călduţ mai târziu. Iar când termini şcolile, tot mai multe şi mai sofisticate, şi reuşeşti să obţii un job oarecare, prost plătit şi chiar sub nivelul tău de calificare, acesta devine pe moment încununarea efortului tău, şi sensul cel mai important din viaţa ta. Şi cum ai fost dresat să te dedici acelui scop, rareori mai găseşti energia să cercetezi existenţa altor obiective, mai apropiate de sufletul tău.

                Însă sufletul tău... suferă. Chiar dacă tu nu ştii, sau ştii, dar nu eşti conştient în totalitate de acest fapt, el tânjeşte după alt sens, are alte dorinţe. Tu vrei mai mult de la viaţă, însă dresajul social făcut în copilărie şi în şcolile de stat îţi sugerează subtil că nu se poate, că ai locul tău, şi că asta ţi-e soarta. E prea riscant să încerci altceva.

                Criza vârstei mijlocii este momentul cheie. Poate să apară la 28 de ani, sau la 58. Nu are importanţă când apare, ceea ce contează este momentul trezirii. Acel moment în care îţi dai seama că scopurile TALE diferă de ale ALTORA, şi că e momentul să îţi replanifici urgent viaţa.

                Uneori, această criză a vârstei mijlocii debutează cu faptul că ţi-ai descoperit orientarea greşită spre obiective cu care tu nu ai nici o tangenţă, sau care sunt doar simple sarcini de serviciu. Şi atunci apare un gol interior, o senzaţie de lipsă acută de sens. Pe care vrei să o ascunzi, sau să o vindeci, sau să faci ceva ca să scapi de ea. Orice. Şi apar beţii, sau scandaluri, sau divorţuri, amante sau amanţi, demisii, schimbări majore. În aparenţă, dezastre. În realitate, sunt simple reorientări. De la scopurile altora spre scopurile TALE.

                Oricât de grea ar fi tranziţia, redescoperirea şi planificarea propriilor tale obiective este esenţială. Vârsta la care se face această tranziţie, de la scopurile altora, la ale tale, este fără relevanţă. Important e să te regăseşti, să găseşti resursele prin care să îţi redescoperi adevăratul potenţial, şi să porneşti la drum. Ideal e să faci acest pas sub impulsul literaturii motivaţionale care acum începe să inunde piaţa, şi de preferinţă ghidat de un life coach profesionist.

                Dacă eşti de acord cu acest punct de vedere, distribuie acest material tuturor celor care încă mai au de redescoperit sensul vieţii lor. (Daniel Moiş – trainer & life coach)