Eu creez viitorul copilului meu!

                Toţi vrem să avem copii care vor deveni manageri, vedete, lideri, dar pe de altă parte, când sunt mici, dorim să fie ascultători, cuminţi, supuşi! Chiar nu observăm paradoxul?

                Ca părinte, creez, zi de zi, oră de oră, viitorul copilului meu. Eu decid dacă va avea o stare materială bună şi o profesie importantă, sau se va mulţumi cu venituri mici şi cu un statut de simplu subordonat. Eu, părintele, îi construiesc imaginea de sine, care va sta la baza stimei lui de sine. Deşi nici măcar nu am idee despre cum funcţionează acest foarte important proces! Ştiu să folosesc un calculator, un telefon, un automobil, şi multe alte lucruri utile profesiei şi vieţii mele personale, însă habar nu am, pentru că nu m-a învăţat nimeni, cum să RELAŢIONEZ corect cu propriu meu copil. Tot ce ştiu este să preiau modelul, adesea disfuncţional, de relaţionare cu copilul, de la... părinţii mei! Însă au trecut ani mulţi, sistemul se schimbă, tehnologia avansează, şi modelul societăţii totalitare, restrictive, bazate pe dominare, supunere şi inducere a fricii încă se perpetuează!

                Şcolile alternative, care te învaţă să relaţionezi corect cu propriul tău copil şi să-i creezi aripi pentru a zbura sunt încă insuficiente, şi au preţuri restrictive. Dar înfloresc, fiind la baza procesului de normalizare, de schimbare, de scoatere a noilor generaţii din starea de frică, şi eliberare a lor de sub povara trecutului.

                Voi explica aici în termeni simpli mecanismul complex prin care copilul funcţionează şi îşi formează bazele personalităţii sale.

                Primul element care apare imediat după naştere este NEVOIA DE ATENŢIE a copilului. El doar plânge, însă prin asta transmite mamei mesajul că vrea mâncare. Şi modul prin care mama reacţionează, adică răspunde la această solicitare, transmite copilului un mesaj clar. Perceput de acesta cam în genul: „Eşti important, foarte important pentru mine!”. Sau, în unele cazuri, mesajul este: „Poţi să plângi cât vrei, pentru mine nu contezi!”. Copilul va interpreta aceste mesaje sub o formă de: „Sunt valoros, sunt iubit, sunt important!” sau „Sunt nedorit, nu mă iubeşte nimeni, nu am nici o valoare!”. Acest mesaj simplu dă o direcţie în viaţă, şi creează o primă percepţie asupra realităţii copilului şi adultului de mai târziu!

                Obiceiul de a separa nou-născutul de mamă imediat după naştere sub pretextul că mama are nevoie de odihnă este patologizant, dar adânc înrădăcinat în cultura medicală românească. Şi mult mai rar întâlnit în alte state, fie ele civilizate, fie sărace din lumea a treia. Iar sfatul medicilor care spun ceva de genul: „Lasă copilul să pângă, nu îl tot lua în braţe pentru că te va epuiza” are în vedere mai mult confortul mamei, şi nicidecum dezvoltarea mentală sănătoasă a copilului!

                Pe la vârsta de 2-3 ani, copilul foloseşte mecanismul acesta de cerere a atenţiei pentru a profita de el, pentru a intra într-o altă fază, numită LUPTA PENTRU PUTERE. Va începe să folosească des negaţiile, să se opună cererilor părintelui. Să îşi exprime personalitatea, şi să refuze autoritatea. E un fenomen normal, natural, însă educaţia regimului totalitar o vede ca pe o rebeliune, ca fiind o obrăznicie. Care trebuie (!?) pedepsită!!! Şi da, adultul e major, are forţa fizică necesară pentru a câştiga această luptă, pentru a zdrobi rezistenţa copilului, şi pentru a-şi impune propria voinţă. Contează însă foarte mult felul în care el alege să învingă: Delicat, umanist, diplomatic, sau agresiv, brutal, abuziv, prin folosirea forţei fizice şi a tonului vocii ridicat. Copilul va fi înfrânt, însă important e felul în care el simte acest proces. Dacă este devalorizat, desconsiderat, abuzat verbal sau fizic, va interpreta înfrângerea ca pe un mesaj de genul: „Nu te iubim, nu ai valoare, nu eşti important, pentru că eşti rău, lipsit de valoare pentru noi!”. De aici, o imagine de sine distorsionată. Nu doar fapta mea e rea, ci EU, PERSOANA MEA suntem nedoriţi, neiubiţi, răi, fără valoare!

                La acest nivel, frustrarea din sufletul copilului atinge un nivel ridicat, şi acesta trece la faza în care se RĂZBUNĂ sub o formă sau alta. Dacă este mic, sparge un obiect, cade şi se răneşte, sau chiar muşcă şi loveşte alţi copii... La adolescenţă, se apucă de fumat, alcool, fuge de acasă sau face fapte despre care deja ştie bine că nu sunt dorite de adulţi. E o formă de autosabotare, omniprezentă la copiii din România.

                Dorinţa ascunsă de răzbunare este încă întâlnită des şi la angajaţii adulţi, abuzaţi de comportamentul şefilor, însă incapabili să riposteze. Frustrările acumulate ies la iveală sub forme destul de ciudate. Refuzul de a elibera avize, modul agresiv de relaţionare cu clienţii sau cu persoanele de la ghişee, tărăgănarea nejustificată a unor termene, şi amânarea unor sarcini sunt răzbunări tipice comportamentelor agresiv-pasive, ascunse, greu de detectat, dar totuşi existente şi care afectează serios funcţionarea întregii societăţi!

                În urma procesului de răzbunare îndreptat asupra copilului, apar tensiuni suplimentare, şi părintele devine adesea şi mai agresiv, şi continuă cu abuzurile verbale, fizice şi emoţionale, pedepsind şi mai drastic copilul! Acesta fie continuă şirul răzbunărilor, crescând mai mult amplitudinea lor, fie la un moment dat cedează, acceptă că e rău, că nu are valoare, că nu este iubit, şi nici dorit, şi atunci intră în faza de DESCURAJARE. Devine inactiv, deprimat, superficial, refuză să mai înveţe. E o prelungire a fazei de răzbunare, însă una pasivă. Asemănătoare cu a funcţionarilor de pe la noi, descrisă mai sus. Brusc, performanţa şcolară e înlocuită cu indiferenţa, chiulul, şi rezultatele şcolare înregistrează o vizibilă şi abruptă curbă descendentă. Nu mai vrea să înveţe, este leneş!?    Părintele e disperat, cheltuie banii pe ore, şi se face că nu observă că el este AGRESORUL care a tăiat elanul copilului, inducând acestuia mesajul subconştient: „Eşti rău, eşti prost, nu înveţi, nu ai valoare, nu te mai iubesc”. Copilul preia acest mesaj ca fiind adevăr, şi funcţionează în conformitate cu acesta! Spre disperarea părintelui agresor, care e convins că doar puţină voinţă, muncă şi perseverenţă din partea copilului ar putea schimba ceva. Şi spre dezamăgirea psihologului sau consilierului şcolar căruia i se dă copilul pe mână, care ştie adevărul, dar cel mai adesea nu poate face nimic, deoarece părintele agresor va recunoaşte rareori că la originea CAUZEI problemei este atitudinea lui!

                În cazul fericit, dar rar, părintele se va pune pe treabă, învăţând cum să relaţioneze corect cu propriul lui copil. Chiar dacă a studiat 12-15-17 ani la şcoală, părintele realizează că doar 5-10-15-20 de ore suplimentare de curs de parenting urmate de EL pot schimba radical viitorul copilului lor mult mai mult decât toate orele de meditaţii, liceul şi facultatea la un loc!

                Distribuie articolul acesta, pentru că astfel poţi aduce o foarte importantă contribuţie la trezirea fiecărui părinte care îl va citi! Daniel Moiş – trainer, psiholog, life coach.