Tu eşti conştient că nu eşti conştient?

          Tu eşti conştient că nu eşti conştient? Caracteristica specifică suferinţelor noastre sufleteşti este faptul că foarte rar noi realizăm seriozitatea lor. Trăim adesea cu convingerea că temerile, sentimentele de ruşine, de furie, de neadecvare sau de frustrare sunt ceva normal, ceva obişnuit, ceva de la sine trecător, şi că nu are sens să facem nimic pentru a le corecta. O stare depresivă prelungită este etichetată de cel care o experimentează ca fiind o depresie uşoară. O stare de tensiune continuă, care afectează întregul organism, e considerată ceva normal, ca fiind doar o grabă obişnuită. Iar despre autointoxicarea voluntară cu alcool sau tutun este ceva curent, adică avem convingerea (falsă!) că „toată lumea” bea sau fumează!

            Caracteristica suferindului este că, deşi se simte teribil de rău, e convins că starea lui este oarecum normală, şi că agravarea ei e puţin probabilă! Mai mult, negarea suferinţei sufleteşti este un sport naţional la noi. Ascunderea gunoiului sub covor pare mult mai sănătoasă decât acceptarea unui adevăr incomod sau dezvăluirea lui către terţe persoane, care, cică, ne-ar putea judeca, ar putea râde de noi, sau ne-ar considera slabi pentru că ne dezvăluim interiorul. Rufele, cică, se pot spăla în familie, şi conflictele se pot muşamaliza. Spre deliciul agresorului, astfel protejat, şi spre uşurarea victinelor, care sunt scutite pe moment de ruşinea de a accepta statutul de victimă şi judecata gurii lumii.

            Preferăm să ne complacem în situaţii neplăcute atât în familie, cât şi la slujbă, deoarece ne lipseşte curajul să fim autentici, şi să reglăm lucrurile. Am fost dresaţi în copilărie să tăcem, să ne ţinem gura, să ascundem, şi să ne autoamăgim. În spirit mioritic, la fel ca şi ciobanul din Mioriţa, acceptăm starea de victimă, şi refuzăm să luăm vreo măsură pentru a schimba ceva. De teamă să nu agravăm lucrurile, sau să nu greşim. Mai bine afişăm o mască socială, care va ascunde adevărata noastră faţă, ferindu-ne de expunerea în faţa altor persoane, şi chiar de propria noastră imagine reală, văzută în oglindă!

            Autoamăgirea prin ascunderea adevărului e un mecanism de protecţie, şi el funcţionează uneori, pe o scurtă perioadă de timp. E ca şi cum iau pisica moartă şi în loc să o arunc peste gard la vecini, o dosesc într-un pupitru. Metoda e bună pe termen foarte scurt, doar că în timp mirosul cadavrului care va intra în putrefacţie şi germenii patogeni dezvoltaţi acolo vor intoxica întreaga casă.

            În prima fază, dispariţia pisicii moarte din raza vizuală a ta şi a oricărui alt privitor pare a fi o victorie, însă pe termen lung dezastrul e inevitabil, dacă nu se face curăţenie reală. Însă pentru a face această curățenie, e nevoie de acceptarea faptului că există problema, că e incomodă, și că doar acțiunea concretă o va rezolva. De obicei, presiunile ALTORA, a celor din jurul tău, te pot determina să treci totuși la acțiune. Acțiune la care poți munci din greu, de preferință sub ghidarea unui expert priceput în așa ceva.