Jocul psihologic agresor - victimă

           Relaţia aceasta este una de complementaritate, adică existenţa agresorului presupune oarecum acceptul victimei, chiar dacă acesta este neexprimat. Victima se complace în situaţia respectivă, şi adesea refuză să iasă din cercul vicios. Fapt care încurajează... agresorul! Gândind logic, situaţia pare ciudată. De ce victima RĂMÂNE în această situaţie? De ce ea refuză să ia măsuri?

                În practică, agresorul este adesea un apropiat al victimei. Uneori e un şef, un superior (profesional vorbind), un coleg sau mai mulţi, iar alteori e vorba de un partener sau o rudă apropiată! Iar convingerile victimei sunt ceva de genul:

-          Nu te poţi pune rău cu şeful

-          Şeful este şef

-          Ordinul se execută, nu se discută

-          Doar sunt rudele mele, deci precis îmi vor binele

-          Dacă trei persoane îţi spun că eşti beat, au dreptate

                Tocmai aceste CONVINGERI FALSE ale victimei sunt ele care PERMIT continuarea procesului circular agresor victimă. Ţin victima prizonieră în subordinea agresorului.

                Iar agresorul are deseori statut de rudă apropiată. Soţul şi părinţii sunt în topul agresorilor! Deşi tocmai ei sunt adesea persoanele cele mai apropiate, care au statutul de ghid, mentor şi sprijin.

                Cu părinţii situaţia e mai critică, deoarece poziţia lor de agresor începe cel mai devreme. Copilul este mic, chiar foarte mic, şi nu are discernământ, în special în primii 7 ani de viaţă. Orice afirmaţie a unui părinte, şi în special a mamei, este PERCEPUTĂ de copil ca FIIND UN ADEVĂR ABSOLUT! Dacă mama spune copilului că e prost, copilul nu are puterea mentală să nege asta, ci va primi acest mesaj ca pe o condamnare emisă de un judecător suprem. Mai ales în primii 3 ani de viaţă, mama este centrul universului, şi persoana cea mai apropiată cu care copilul petrece cel mai mult timp. Deci orice afirmaţie a unei mame este luată drept ADEVĂR. În lipsa mamei, copilul rămâne totuşi cu ALTE PERSOANE – bunici, bonă, fraţi. A căror influenţă este de asemenea majoră. Însă nivelul nostru educaţional nu ne permite să realizăm importanţa acestei perioade, în care copilul este FORMAT, „programat” mental pentru viaţă. Tiparele comportamentale formate atunci îl vor însoţi uneori toată viaţa, sau până la vârsta adultă, când nivelul de introspecţie, autocunoaştere şi autodeterminare este suficient ca să permită o schimbare, o resetare a convingerilor şi prejudecăţilor disfuncţionale.

                Ulterior, soţul/soţia preia rolul pe care l-au avut părinţii, şi dacă părinţii au fost, involuntar, într-o formă sau alta, agresori, există mari riscuri ca victima să caute, inconştient, exact acelaşi tipar comportamental la partener, şi să îl considere...normal!

                Modelul învăţat de acasă – divorţul părinţilor, sau refuzul de a divorţa în ciuda certurilor şi divergenţelor, poate fi uşor asimilat de copil, şi repetat în viaţa proprie, într-o formă uşor modificată. Acceptul mamei de a fi o victimă a soţului şi a nu divorţa, poate duce la o căsnicie a fetei cu un alt agresor, din care va refuza să iasă din aceleaşi motive (mi-e ruşine, ce va zice lumea?).

                Victima se complace în situaţie, şi refuză să accepte că există şi alt mod de viaţă, şi că puterea de a schimba ceva este în mâna ei. Va găsi justificări absurde, care la o analiză atentă nu stau în picioare, şi va CREDE cu tărie în corectitudinea TIPARULUI DISFUNCŢIONAL pe care îl perpetuează din copilărie...

                Agresorul la fel, va considera comportamentul său ca fiind normal, imitând de fapt un tipar disfuncţional copiat din propria copilărie, când, culmea, a experimentat statutul de... victimă!

                Iar dacă privim înapoi în timp, la societatea şi la regimul AUTORITAR în care au crescut părinţii noştri, obligaţi la un statut permanent de victime, realizăm de ce acest cerc, agresor-victimă, este perpetuat şi întâlnit cam peste tot în România. La un nivel mult mai înalt decât în statele civilizate. Nivel apropiat de cel din zonele aflate în conflict, din statele subdezvoltate.

                Soluţia este una singură, educarea fiecărei persoane, individual şi personalizat. Şi mai ales cu acordul şi implicarea celor în cauză. Deoarece o educaţie generalizată, de grup, este ineficientă, şi nu implică suficient persoana participantă.