Nevoia de control – sursă de nefericire

           Una din relicvele cele mai periculoase ale sistemului autoritar, totalitar din România, este nevoia de control. Într-un astfel de sistem, pretins egalitarist, oamenii se împart în două mari categorii: agresori şi victime. Cei din clasa de jos joacă rolul victimelor, iar cei care temporar primesc funcţii, devin automat, prin natura serviciului lor, agresori. Însă sistemul e în aşa fel alcătuit, încât fiecare agresor, la rândul lui, este agresat de un „superior”. Şi fiecare superior are un alt superior, până la vârf! De unde şi proverbul „Peştele de la cap se împute!”. Un singur dictator agresiv va da naştere unui întreg sistem bazat pe ciclul agresor-victimă! Fiecare victimă va avea tendinţa de a deveni la rândul ei un agresor!

                Dar cine este la baza piramidei? Aici e problema, sunt copiii! Fiecare individ, oricât de defavorizat, de agresat, de victimizat, are dreptul să se căsătorească, şi să se reproducă. Făcând copii cât mai mulţi. Pe care, la rândul lui, îi va agresa emoţional, verbal şi fizic. Copilul e veriga cea mai vulnerabilă, care colectează toate frustrările şi traumele din întreaga societate!

                Un dictator care face să tremure toată clica de miniştri, va transmite un puternic sentiment de frică întregului sistem. Pentru că oamenii aleşi de acesta vor fi, invariabil, după chipul şi asemănarea sa! Treptat, în câţiva ani, toată autoritatea statului respectiv va fi viciată, formată din incompetenţi. Vulnerabili şi slugarnici, avizi de interese pur materiale, ei sunt cei care aleg să îşi vândă sufletul diavolului, în schimbul iluziei unui confort material pentru urmaşii lor. Ignorând învăţătura biblică confirmată acum şi de ştiinţa modernă, de ultimele cercetări din psihologie, conform căreia copiii plătesc pentru păcatele părinţilor lor!

                Iar copiii lor, deşi asiguraţi material pentru câteva generaţii, preiau involuntar încărcătura traumatică a părinţilor lor. Traumele psihologice imense, ascunse, nerecunoscute sau reprimate, nu pot fi reparate prea uşor, indiferent de sumele de bani disponibile în acest sens. Nici măcar nu avem suficienţi specialişti competenţi în psihologie care să poată identifica măcar cauzele profunde din subconştientul victimelor acestor sisteme bolnave! Iar psihologii actuali din România sunt adesea complet depăşiţi de avalanşa de comportamente disfuncţionale inexplicabile ale noii generaţii! Depresii puternice, angoase, frici puternice care aparent nu au nici un motiv, şi nici o explicaţie raţională, dependenţa de substanţe interzise sau de jocuri de noroc, de alcool şi ţigări, de alte persoane, sau de obiceiuri complet incontrolabile sunt noile epidemii ale acestui secol. Cu rădăcini adânci în ciclul agresor-victimă implementat şi în sistemul politic din ţara noastră. Ale cărui ramuri ies la iveală de unde nu te aştepţi, asemenea capetelor legendarei hidre din Lerna.

                Dar nu numai copiii politicienilor sunt afectaţi, ci fiecare individ care a preluat acest tipar, conform căruia fiecare om îţi este fie superior, fie inferior. Şi că trebuie neapărat să te supui celui pe care îl percepi ca fiindu-ţi superior, şi să domini orice om slab, pe care tu îl percepi ca fiindu-ţi ţie inferior. Un sistem pretins egalitarist, care exclude tocmai... egalitatea! Pe care o trâmbiţează pe toate gardurile, dar o exclude prin însăşi natura lui.

                Metaforic, acest mod disfuncţional de a relaţiona se vede în povestirea aceasta: O învăţătoare, deranjată de indisciplina unui elev, îl pedepseşte pe acesta ascultându-l, şi dându-i un calificativ slab. Copilul, ajuns acasă, devine victima părinţilr, care îl pedepsesc cu lovituri şi certuri. Victimizat, copilul devine agresor, şi îşi loveşte câinele cu o piatră. Acesta intră în rolul de victimă, dar se răzbună muşcând poştaşul. Care la rândul lui merge acasă furios şi îşi bate soţia, care era tocmai învăţătoarea care pedepsise copilul!

                Aşa că în loc să tratăm fiecare om ca pe un egal, indiferent de profesie sau funcţia lui vremelnică, am preluat tiparul superior/inferior, şi tratăm oamenii fie luându-i de sus, fie cu slugărnicie maximă, în funcţie de poziţia socială pe care noi o PRECEPEM (adesea eronat!). Perpetuând sistemul agresor-victimă la infinit.

                Efectul acestui mod patologic de a relaţiona se vede mai ales în relaţia cu propriii noştri copii, pe care îi devalorizăm, dintr-o dorinţă subconştientă de a ne exercita autoritatea asupra cuiva. Astfel, se perpetuează sistemul totalitar, şi traumele fiecărui individ sunt transmise mai departe, involuntar, fiecărui copil, prin intermediul unor blocaje mentale şi tipare disfuncţionale. Pe care noi le rulăm fără ca măcar să fim conştienţi de existenţa lor. Şi fără prea mari şanse de a trezi pe cineva. Altfel, lumea ar citi şi distribui acest articol.

                Soluţia este în comunicarea asertivă, fermă, de la egal la egal, concomitent cu repararea traumelor transgeneraţionale pe care le moştenim de la părinţii noştri, cu sprijinul unui terapeut foarte bine pregătit. Şi chiar dacă e o soluţie aparent dificilă şi relativ lentă, din păcate este singura disponibilă şi eficientă!