Serviciul MEU nu e al meu?

                 Cea mai importantă descoperire din viaţa ta este faptul că slujba TA nu este „a ta”! Proprietarul firmei, instituţiei, companiei pentru care tu ACUM lucrezi, nu eşti tu. E altcineva. Aşa că ALŢII decid în locul tău dacă vei mai munci acolo, cât timp vei lucra pentru ei, şi când te vor da afară! Ştiai asta din prima zi de când ai fost angajat, însă ai sindromul chiriaşului, care după câteva luni petrecute într-o locuinţă, se simte proprietar! Iar în ziua în care nu mai achită chiria la timp, şi e dat afară, refuză să iasă, şi se opune agresiv. Doar e în casa LUI! Cu lucrurile lui în ea.

                Cât despre firma MEA, în care lucrăm NOI, eu şi cu colegii MEI... e pentru mine doar o metaforă. O expresie verbală, şi atât. Care îmi arată deficitul tău de a fi bine ancorat în realitate. Şi o uşoară predispoziţie spre disfuncţionalitate. Deduc de aici că deja eşti spălat pe creier, dacă începi să vorbeşti despre „NOI” când e vorba de  simplă slujbă.

                Mai grav este atunci când această slujbă reprezintă AVEREA TA, tot ce ai tu mai preţios pe lume! Şi de care eşti DEPENDENT în totalitate! Ar dacă mai ai şi un credit pe termen lung, cu o rată mare, gradul tău de DEPENDENŢĂ este total. Nu îţi mai aparţii, şi libertatea este pentru tine o poveste inaccesibilă. Eşti la fel de dependent ca şi alcoolicul... sau chiar mai dependent. Pentru că alcoolicul păstrează, în faţa mea, o şansă reală de reabilitare. Dacă o cere, o alături de mine o are! Însă dependentul de slujbă e mai greu de recuperat. Mai ales pentru că el nu e pe deplin CONŞTIENT că acea slujbă nu e eternă, că avansul rapid al tehnologiei poate restrânge personalul, că unele restructurări menite să crească profitul companiei îl pot arunca din scaunul confortabil al slujbei...

                Aşa că ACCEPTAREA acestei dependenţe e primul pas spre libertate. Când încetezi să mai crezi, iraţional, că vei ieşi la pensie obligatoriu din acel post, şi să accepţi că postul tău e doar o chirie, nicidecum o proprietate, te apropii de adevăr. Devii autentic. Şi frica ta iraţională de a-ţi pierde POSTUL se diminuează!

                Această frică este în top, aproape la egalitate cu frica de îmbolnăvire. Dar sănătatea ta depinde mai mult de tine, de cum mănânci, cum faci mişcare, şi cum alegi să gândeşti. În timp ce jobul „tău” depinde de exterior. De alţi oameni. Şi de conjuncturi exterioare. Uneori, de politici naţionale sau internaţionale. Pe care nimeni nu le poate controla. Scade natalitatea? Scad şi preţurile la clădiri. Şi locurile în grădiniţe, şcoli sau facultăţi. Deci dispar joburi! Scade producţia industrială? Cresc impozitele? Pleacă investitorii, şi rămâi TU în aer! Fără să ai neapărat vreo vină! (Azi citesc în presa locală că se reduc posturile a 42 de profesori TITULARI din oraşul meu).

                Ce e de făcut? Mai întâi ai ACCEPTAT că jobul „tău” nu e al tău. Nu e unicul, şi nici pe viaţă. Apoi, începi PREGĂTIREA. Studiezi, cauţi, cercetezi, te ADAPTEZI la noile realităţi. Descoperi instantaneu că te poţi recalifica rapid, că îţi poţi descoperi o vocaţie de care nu erai conştient, şi că poţi deschide o mică afacere, pe lângă slujbă! Care dacă e bine condusă, şi atent gândită, poate deveni viitorul tău!

                După luni sau ani de zile în care te-ai PREGĂTIT temeinic, cu pasiune şi entuziasm, într-o zi vine MOMENTUL să treci la ACŢIUNE. Să îţi recapeţi libertatea, autonomia, independenţa. Să redevii tu însuţi. Şi să faci ceea ce ţi se potriveşte, ceea ce îţi place, şi ceea ce ştii tu cel mai bine. Dacă ajungi la acest nivel, devii FERICIT, ŞI LIBER.

                Dacă nu, e problema ta. Şi alegerea ta. Stai liniştit, şi te ascunzi de realitate alimentând iluzia că tu ai deja jobul „tău”. Care nu e deloc al tău, dar dacă tu vrei să crezi asta, treacă de la mine... Mă fac că te cred şi eu. Şi mă ocup numai de cei care acum se pregătesc. Pentru vocaţia lor reală!