Celălalt e vinovat întotdeauna!

                 Aruncarea pisicii moarte peste gard e sport naţional. Se numeşte NEGARE. Adică fugă de realitate, de responsabilitate. Aşa că e nevoie de un ţap ispăşitor, de un „Dorel” în capul căruia să se spargă totul. Inclusiv în politică preferăm să votăm acele personalităţi mediocre şi incompetente care vor putea fi uşor scoase ca vinovate. Nu merge treaba, dar de vină nu suntem noi, ci ăla că a furat. Noi l-am votat pentru că „părea” a fi cinstit, dar ne-a înşelat! (Scenariul se repteă în mod absolut identic de 26 de ani încoace).

                Provocăm dezastre prin lipsa de implicare, şi oferim altor persoane ocazia de a-şi demonstra propria neputinţă, pentru ca apoi, victorioşi, să jubilăm, arătând cu degetul la vinovat. Fapt care te face să te simţi superior, şi absolvit de orice vină.

                Prototipul clasic este al soţiei, care cere sprijin pentru că soţul bea. Ceea ce refuză să recunoască ea este statutul ei de critic, practic de agresor al unui om suferind! Pentru că alcoolismul este o boală, nicidecum un obicei prost sau o lipsă de voinţă. Iar a critica şi certa un alcoolic este echivalent cu a critica un hipoacuzic sau un nevăzător. Cu menţiunea că o critică adusă unui alcoolic AGRAVEAZĂ tulburarea, şi DETERMINĂ tocmai comportamentul nedorit!

                Alt caz clasic este al relaţiei cu soacra, sau relaţia părinţi-copii. Mereu cineva încearcă să îşi impună punctul său de vedere, care ar fi, cică,  „singurul lucru corect”, şi care „trebuie neapărat” impus celor care greşesc, sau nu apreciază „efortul MEU pentru binele LOR”. Adolescentul care în loc să înveţe, vrea să socializeze, fiica se căsătoreşte cu băiatul nepotrivit, sau decide să divorţeze deşi „i-am creat toate condiţiile şi le-am luat casă, şi acum mă face de râs la tot satul”.

                E plină lumea de oameni "nerecunoscători", care refuză să accepte BINELE (pe care DOAR EU îl percep aşa), şi ALEG să-şi trăiască viaţa aşa cum vor EI! Spre disperarea „salvatorului” binevoitor, care urlă de disperare că nu este ascultat.

                Adolescentul dezorientat, care în loc să meargă la consiliere privind cariera, alege să „intre” la facultatea dorită de părinţi, doar pentru că aceştia încă rulează clişeul disfuncţional că „avocaţii fac mulţi bani”, este un alt caz tipic. Aşa că la 300 de avocaţi în oraşul meu, mai sunt încă 3000 de rateuri, absolvenţi de drept, care au urmat sfatul binevoitor al celor care şi-au asumat rolul de salvator. Iar acum, părintele binevoitor aruncă pisica moartă în ograda statului, că nu creează el, statul, locuri de muncă pentru copilul dezorientat, care s-a zbătut să înveţe nişte materii pentru care nu avea vocaţie.

                Mai nou, apare o altă categorie de salvator, părinte al copilului mic. Care refuză să se mai conformeze normelor sociale de acum 30 de ani, din care părintele său nu mai poate să scape, şi încearcă să se adapteze pur şi simplu la realităţile prezentului. Bune sau rele, dar actuale. Disperarea părintelui salvator este cu atât mai mare, cu cât gândirea sa este mai rigidă, mai lipsită de flexibilitate. Aşa că e la modă să duci copilul la psiholog, căruia îi este dificil să explice părintelui realitatea dură. Părintele şi copilul fac parte dintr-un SISTEM, şi dezechilibrul părintelui este transmis involuntar copilului! Aşa că ora de consiliere săptămânală de care beneficiază copilul, vinovat că „nu învaţă” este total insuficientă pentru repararea sistemului în care rolul de lider aparţine părintelui. Părinte care alege, inconştient, să se spele pe mâini, şi să arunce vina asupra bietului copil, spre disperarea consilierului şcolar care vede lucrurile, dar nu poate să facă nimic! Atâta timp cât părintele are pe cine să arunce vina, se simte mai bine! Fără să-şi pună nici o clipă problema dacă schimbarea atitudinii lui ar repara SISTEMUL în care copilul este împins, forţat, la statutul de simplu executant.

                Circulă o caricatură pe Facebook, cu mesajul unui părinte, ce afirmă: Vreau neapărat ca fiul meu să fie lider, manager de succes atunci când va fi adult, Dar acum, cât e mic, îl vreau ascultător, disciplinat, obedient, ca să mă simt eu confortabil...