Cum pot EU să fug de MINE?

              Este un sport naţional, un fel de-a “v-ţi ascunselea”, prin care pot FUGI de MINE, şi mă pot ascunde, măcar temporar. Îl practic încă din copilărie, când obişnuiam să mă refugiez într-o lume de basm, una perfectă, creată de mine, special pentru mine. O lume în care mă simţeam stăpân atotputernic. Aveam acest loc al meu secret, şi mă simţeam confortabil doar acolo. Era un mecanism de protecţie faţă de exterior, faţă de greutăţile şi nedreptăţile vieţii. Un loc de refugiu ideal.

                Acum, la vârsta adultă, viaţă mă pune deseori în situaţii dificile. Şi nevoia mea de a mă reîntoarce în ascunzătoare este mare. Doar că acum sunt adult, şi NU AM TIMP de copilării. Nu am TIMP DE MINE. Nici PENTRU MINE. Pentru că TREBUIE SĂ...

                Ce trebuie? Păi ştii şi tu ce trebuie. Trebuie (cu necesitate) o mulţime de chestii, pe care NU LE POT evita. De aceea nu am timp. Pentru că TREBUIE să...

                Lipsa asta de timp mă ucide. Am atâta nevoie să mă opresc din goana mea nebună, să mă odihnesc un moment, să mă simt în siguranţă. Să mă refugiez în spaţiul MEU, creat de MINE, special pentru MINE! Simt că dacă aş petrece doar câteva minute în linişte, în siguranţă, m-aş REÎNCĂRCA din nou cu ENERGIE VITALĂ. Mi s-ar umple la loc GOLUL interior, şi m-aş simţi din nou ÎMPLINIT.

                Dar eu am uitat să mai fiu copil. Nu am timp! Doar sunt om mare, şi am pe cap atâtea responsabilităţi... Toate cu privire la ALŢII. De care trebuie să am grijă, să lucrez pentru ei, să mă ridic la nivelul aşteptărilor LOR. Aşa că mofturile copilăriei, refugiul şi odihna, starea aceea de bine, de siguranţă, de relaxare, nu mai au resurse pentru a se reîntoarce. Ar fi o mare nevoie să le activez chiar EU, însă EU nu am timp. (Ţi-am mai explicat DE CE!)

                Iar dacă el, COPILUL MEU INTERIOR, doreşte cu ardoare să se întoarcă ACOLO, fie doar şi pentru câteva minute, fac un efort RAŢIONAL, şi îl pun la punct brutal: NU AVEM TIMP! Acum TREBUIE SĂ...

                Însă el, copilul interior, VREA ATENŢIE. Vrea să iasă din captivitatea adultului. Ca şi oricare alt copil. Şi LUPTĂ agresiv pentru NEVOIA LUI. O nevoie agresivă, compulsivă, imposibil de refuzat. Iar dacă îndrăznesc să îl refuz, reacţionează ca orice alt copil. Adică intră în CRIZĂ! Şi astfel, el SE RĂZBUNĂ pentru orice nedreptate pe care eu, ADULTUL „RAŢIONAL”, i-o provoc LUI, folosind puterea mea, forţa mea fizică, sau violenţa MEA verbală!

                Cum arată răzbunarea LUI? (A copilului MEU interior, la el mă refer!!!). E cruntă. Mă DISTRUGE fizic şi psihic. Nu am de ales, ori ÎI DAU ATENŢIE şi LUI, ori trece la atac. Şi o face în modul cel mai pervers posibil. Cum? Iată cum:

                            În primul rând mă OTRĂVEŞTE. Bagă în mine hormoni de stres. Produşi de PROPRIUL MEU organism! Altfel spus, dă ordine propriului MEU corp să mă intoxice! Cu propriile MELE secreţii! Iar acestea îmi generează MIE o STARE greu de suportat. Mă simt încordat, tensionat, nervos, agitat... şi starea aceasta se AMPLIFICĂ zi de zi, gata să mă aducă în pragul nebuniei!

                Sigur că eu nu mă las, ripostez tot mai agresiv, şi REPRIM şi mai mult iniţiativele copilului MEU interior, dornic de a se elibera, care pare să o fi luat razna. Îi arăt eu lui! Am la dispoziţie o gamă largă de metode, am voinţă, raţiune, putere, tărie de caracter! Mă şi mir cum toate astea SE TOPESC pur şi simplu în momentul în care copilul MEU interior dă o singură comandă, şi îmi generează o ALTĂ STARE. Atunci devin IRAŢIONAL. Sunt gata să urlu, să mă dau cu capul de pereţi, şi să fac ORICE (chiar ORICE!) pentru a opri fluxul de suferinţă. Trag ţigară după ţigară, beau fără măsură, şi cine ştie ce comportamente iraţionale mai apar, asupra cărora, pe moment, EU ÎMI PIERD COMPLET CONTROLUL.

                Însă nu mă las! Şi REFUZ orice fel de ajutor de la alţii! La o adică, am eu un prieten, medic psihiatru, care mi-a dezvăluit că acum sunt medicamente „foarte bune”, care mă pot scoate din orice stare, şi când nu mai pot, să trec pe la el (şi trec lunar!). Mă ajută EL cu plăcere, oricând. Sunt gratuite, compensate 100%! Nu mă costă nimic, nici un ban! Doar efortul minim de a le lua cu regularitate, zi de zi. Floare la ureche pentru mine! Dacă dau dependenţă? Prea puţin contează pentru MINE, atâta timp cât mă pot ajuta. Ştie EL, medicul, ce este cel mai bine pentru MINE! Mă las EU pe mâna LUI. Că EU oricum simt că pierd, pe zi ce trece, controlul asupra MEA! Mai ales când uit să le iau. Atunci e cel mai greu.

                Da, ştiu că sunt adult, şi că e sarcina MEA să-mi asum RESPONSABILITATEA propriei MELE vieţi. Să fac pace cu MINE, cu copilul meu interior. Însă mi se pare mult prea dificil. Nu ştiu cum să fac asta. Nici nu sunt sigur că pot reuşi! Şi nici nu am timp!

                Psihoterapie? Coaching? NLP? Consiliere? Dezvoltare personală? Ce sunt alea, cu ce se mănâncă? Autocontrol emoţional, eliminarea prejudecăţilor, negativismului şi blocajelor mentale, asumarea responsabilităţii asupra propriei MELE vieţi şi stări de sănătate? Să fim serioşi! Să mă apuc eu, acum, la vârsta mea (una mijlocie) să ÎNVĂŢ ca la şcoală cum să-mi gestionez stresul şi propriile MELE stări? Dar ce, sunt eu de vârstă şcolară, să mă pun pe învăţat? N-am învăţat destul la şcoală, de mi-a ieşit pe urechi? Să-mi spună mie altcineva cum să trăiesc EU? Nici vorbă! Aia o fi probabil pentru cei „săriţi”, dar eu sunt (oare?) om raţional, întreg la minte, chiar dacă acum consum la greu medicamente psihotrope. (Nu am de ales, tu poţi să înţelegi asta?) E mai simplu aşa. Nu mai pierd vremea, rezolv totul rapid şi simplu, şi nu se vede din exterior nimic. Nu află nimeni. Cel mai important este pentru mine ca toţi ceilalţi să nu ştie, să nu afle nimic. Că eu... mă ascund atât de bine (de mine!), încât nici măcar eu nu văd nimic! Sau îmi place să mă mint aşa.

                (Distribuie, te rog frumos, acest articol, poate alţii în situaţia mea să se elibereze de acest comportament fals, că eu... nu mai pot! Sau nu ştiu cum! Sau nu am timp! Sau e prea târziu... sau nu?)