Prietena mea, DEPRESIA!

               Eram întotdeauna cel mai bun din clasă! Învăţam mereu până târziu, şi niciodată nu acceptam ca alţii să fie mai buni ca mine. Ambiţia mă caracteriza, şi eram gata să mă zbat, să fac tot posibilul să fiu învingător. La facultate am intrat printre primii, şi la examene luam mereu nota zece! Chiar dacă pentru asta trebuia să stau nopţi la rând şi să învăţ, în timp ce colegii se distrau şi trăiau viaţa de student. Mai târziu, când m-am angajat, am ales cea mai bună firmă, cea mai mare, unde pretenţiile erau cele mai mari! Mi se potrivea. Am pornit de jos, dar am avansat rapid. Eram singurul capabil să muncească 12 ore, fără pauză, progresul fiind scopul meu principal. Am primit tot mai multe răspunderi, şi am devenit manager la un department important, şi extrem de solicitant. Unde am excelat de fiecare dată! Totul trebuia să fie perfect, şi dacă iniţial nu era, făceam tot posibilul să devină! Întotdeauna mă străduiam ca LUCRURILE să fie „bine făcute”.

                Desigur, ceilalţi mă invidiau. Le eram şef, şi câştigam mai mult decât ei. Dar comoditatea lor mă enerva mereu. Trebuia să trag de ei. Să îi determin să muncească mai mult, mai bine, şi să rămână peste program. Era foarte important să facem planul, şi să avem mereu depăşiri.

                Partenera mea de viaţă era la fel ca mine, avea o funcţie importantă, şi munceam amândoi foarte mult. Ne-am permis un credit mare, şi am construit o vilă enormă, cu 7 dormitoare, un living uriaş, şi confort deosebit, după revistele de profil.

                Într-o zi, am clacat. Oboseala? Stresul? Nopţile pierdute la muncă, sau la întocmirea unor proiecte? Sau enervarea provocată de o nereuşită, plus criticile şefilor? Sau toate la un loc? Prea puţin contează acum cauza. Din acel moment, lumea mea s-a prăbuşit. Am intrat într-o stare ciudată, în care mintea mea refuza să mai funcţioneze. La fel şi corpul. Nu mai reuşeam să cobor din pat. Simţeam că am nevoie de odihnă.

                Medicul meu de familie mi-a dat trimitere la psihiatru, pe care iniţial nu l-am acceptat. Doar sunt un om normal, raţional, perfect lucid... Doar puţin obosit. Însă după câteva săptămâni, văzând că oboseala nu trece, ba chiar din contră, se agravează, şi deşi oboseala mă doboară, nu pot dormi nopţi la rând, am decis să merg la psihiatru.

                Acolo era coadă enormă. După trei ore de aşteptare, am intrat. Doctorul nu avea vreme, în 3 minute mi-a pus diagnosticul, şi mi-a dat o listă cu 5 medicamente. Mi-a atras atenţia să nu conduc, să le iau pe toate cu regularitate, şi să revin la control după o lună. Nu am apucat să întreb nimic, nu aveam nici eu dispoziţia necesară, şi medicul era prea grăbit, mai avea peste 20 de persoane de consultat, şi programul lui se termina într-o oră...

                O lună de zile am zăcut pe pat, într-o stare ciudată. Nu mai ştiam dacă e zi sau noapte, însă luam cu regularitate tratamentul. Am început să am halucinaţii, să îmi fie frică, să mă tem de orice. Am sunat medicul, care mi-a spus că pot continua, şi că dacă nu mă simt mai bine, pot mări doza. Urmând ca după încă 2 luni să revin cu un telefon. Şi să trimit pe cineva la asistenta lui, să-mi dea reţetă. Era compensată şi gratuită.

                Aşa au trecut doi ani, iar eu am ajuns o legumă. Nu mai pot munci, nu mă mai pot bucura de viaţă. Soţia a plecat, s-a recăsătorit, şi asta a pus capac la toate. Nu mai am nici serviciu, nici capacitate de muncă. Nici perspective.

                Apoi am apelat la psiholog. O tinerică lipsită de experienţă, angajată la un spital, pe post de psiholog clinician, cu un ton agresiv, mi-a explicat că trebuia să vin mai repede, că era nevoie de consiliere, şi că acum, sub medicaţie, ea nu mă poate ajuta. Mi-a dat ceva teste, şi un rezultat. Şi mi-a vorbit de nu ştiu ce simptome, sindroame şi alte chestiuni tehnice din care nu am înţeles nimic. Mă îndruma spre un alt medic psihiatru. Am renunţat repede la serviciile ei.

                În disperare de cauză, am apelat şi eu la Google. Mi-am dat seama că dacă pe cei din jur nu mă pot baza, voi fi tot eu cel care are de căutat soluţiile. Am dat de articolele despre dezvoltare personală, şi am găsit acolo comunităţi formate în jurul unor lideri naturali. Am descoperit curând că nu numai eu eram în această situaţie, ci mulţi alţii. Iar starea mea era de fapt rezultatul incapacităţii MELE de a-mi gestiona propria viaţă, şi de a fi capabil să ALEG, conştient, soluţia optimă.

                Aşa am ajuns la psihoterapie, la un cabinet privat. Terapeutul, de vârstă mijlocie, m-a impresionat din primul moment. Îl cunoşteam deja, îi citisem articolele de pe blog, şi comunicam pe Facebook. Cu răbdare, mi-a răspuns la unele întrebări, şi aşa am DECIS să apelez la el. Era foarte bine pregătit, şi făcuse cursuri în străinătate, sau în ţară cu formatori străini. Avea o altă abordare. Umanistă, caldă, deschisă. În loc să mă privească de sus, ca pe un pacient neputincios, mă trata de la egal la egal. Fără să mă judece, fără să-mi reproşeze nimic, şi fără să pomenească de medicamente. Treptat, discutând săptămânal, am descoperit PUTEREA MEA INTERIOARĂ. Eu eram cel responsabil de sănătatea MEA. Şi la mine era CHEIA vindecării.

                Cuvintele subliniate din prima parte a acestui articol indică tocmai PRESIUNILE pe care EU le făceam asupra... PROPRIEI MELE persoane! Tot ce aveam de făcut era să devin mai indulgent cu MINE, mai puţin pretenţios, mai puţin perfecţionist, mai puţin competitiv. Să găsesc un echilibru între muncă şi viaţa personală. Şi asta era numai treaba mea. Prima sarcină care nu TREBUIE făcută perfect. Şi singura care mă poate elibera de poverile sufleteşti.

                Noroc că a apărut DEPRESIA, să mă îndrume spre soluţia potrivită, adică propria MEA responsabilitate asupra sănătăţii MELE.