NEGAREA - opusul dezvoltării personale!

Negarea este prezentă peste tot, iar la români e o plagă naţională. Toţi avem câte ceva de negat, de contestat, de ascuns, sau de mascat. Cândva, era o politică de stat să negi statele dezvoltate şi să preamăreşti ţara ta, aşa cum era ea. Eram obligaţi să o urmăm, şi am preluat acel tipar lipsit de autenticitate, în care minciuna era obligatorie.

                Azi, minţim din inerţie, fără să ne mai oblige cineva. Doar repetăm acel tipar, şi îl perpetuăm la infinit, până şi în cazurile în care ne-am născut DUPĂ ce regimul s-a schimbat. Şi noua generaţie are aceleaşi metehne ca şi părinţii şi bunicii ei!

                În cazurile extreme, consumatorul de alcool neagă că el ar bea! El se poate abţine oricând, şi doar uneori, o dată pe zi, cedează tentaţiilor, şi uită să se mai oprească. La fel, fumătorul nu fumează niciodată! Decât atunci când el doreşte! Se poate lăsa oricând doreşte, chiar şi de 7 ori pe zi! Până şi consumatorul de etnobotanice îţi va explica avantajele consumului, convins fiind că îţi este superior pentru că se află într-un anturaj de consumatori!

                Acestea sunt toate cazuri de negare. Însă destul de evidente, aş spune chiar extreme. Aşa că revin cu cazurile mai obişnuite, de zi cu zi. Cu omul obişnuit, care joacă săptămânal la loterie, deşi şansele lui, matematic vorbind, sunt nesemnificative. Cam de 100 de ori mai mici decât şansa de a fi lovit de o maşină. Nu jocul e ciudat, ci CONVINGEREA de neclintit a jucătorului că într-o zi va câştiga. E tot o formă de negare a realităţii, însă atât de larg răspândită, încât a devenit acceptabilă social.

                Un alt caz e al persoanelor care nu au un partener de viaţă, şi în loc să înceapă să socializeze, şi să cunoască mai multe persoane, aleg adesea să se scufunde într-o negare artificială şi păguboasă. Înşirând argumente privind motivele pentru care o relaţie ar fi ceva nepotrivit, nedorit, sau instabil. E o raţionalizare, o explicaţie logică, dar limitativă, care în loc să ajute la rezolvarea problemelor, mai mult de blochează, te ţine captiv.

                Până şi luxul, consumul ostentativ de produse scumpe este deseori tot o formă de negare. Persoane cu complexe de inferioritate nerezolvate aleg să iasă în evidenţă prin afişarea unor simboluri, ale unor produse de marcă, ale unor produse scumpe pe care le cumpără nu pentru că ar avea nevoie de ele, ci pentru a transmite un mesaj. O tentativă de a se ridica la un nivel social mai înalt. Negând astfel adevărata lor problemă, complexele de inferioritate privind cultura, studiile sau unele competenţe sociale la care nu au acces real. Însă nici o cheltuială iraţională, ostentativă sau disproporţionat de mare nu le rezolvă problema. Soluţiile negate de ei sunt în interiorul lor, nicidecum în bunuri exterioare!

                Mai sunt şi cei care neagă propriul lor succes! Parcă le-ar fi frică de el! Şi sunt gata să te lămurească despre cât e de greu, despre faptul că nu se poate, că nu merge nimic în ţara asta, şi că nu există şanse. Sunt atât de preocupaţi să dea vina pe diverşi factori din exterior, încât nu au timp să ma observe că ei se complac într-o stagnare păguboasă, la care nu renunţă datorită negării. Singura care îi ajută să justifice cu adevărat situaţia în care se află.

                Mediocrul, superficialul, cel care trage chiulul, sperând că nimeni nu va observa, se complace tot într-o formă de negare. El sabotează firma sau instituţia pentru care lucrează, însă este convins, sau se autoconvinge singur, că aşa este bine. Că oricât de bine ar munci, nimeni nu l-ar aprecia, deci a sabota discret, pe ascuns, este ceva pe deplin justificat. Este o formă de agresivitate discretă, lentă, greu de observat la prima vedere, dar care e la fel de distructivă ca oricare sabotaj. Mai ales dacă victima este propria persoană, caz în care o numim autosabotare.

                Şi mai sunt şi cei nefericiţi, care oftează, şi îşi ascund neîmplinirile în suflet, minţindu-se că vor rezista aşa mereu, şi că alţii nu le vor descoperi vulnerabilităţile. Pe care ei le neagă obsesiv, în loc să le rezolve. Dacă eu refuz să recunosc existenţa unei probleme, şi îmi ascund capul în nisip, ca să nu o pot vedea, înseamnă oare că ea nu există?

                Şi mai e vulpea din fabulă, exemplu clasic de negare, care ne spune cât sunt de acri pot fi strugurii la care ea nu poate ajunge!